Erica Siegwart, singura femeie care l-a convins pe Ion Ţiriac să o ceară de soţie

 

Străbat Stuttgartul, un oraş aerisit şi indecent de curat, cu metroul, iar în faţa mea un asiatic şi un turc conversează într-o germană perfectă. Cobor la staţia Neckar Park, la doi paşi de fabrica unde se produc automobilele Mercedes, nu înainte de a auzi acordurile triste ale unui ţigan român şi ale acordeonului său. După alte 20 de minute de mers pe jos, în care m-am luptat cu rucsacul greu şi indicaţiile haotice ale nemţilor întâlniţi, ajung la ”Wirtemberg Gymnasium”, unde predă singura femeie cu care Ion Ţiriac a fost căsătorit.

Culoarele şcolii generale strălucesc de curăţenie, iar copiii sunt veseli şi răsfăţaţi. Secretara amabilă află că sunt de la un ”rumanische zeitung”, pune amabilă mâna pe telefon şi mă roagă să aştept. După cinci minute, Erica Siegwart, profesoară de educaţie fizică şi fostă soţie a ”mustăciosului” Ţiriac, bagă sfioasă capul pe uşă şi îmi cere să o urmez până la sala de sport. ”Frau Siegwart”, aşa cum o strigă elevii, care o înconjoară imediat, vorbeşte fluent româna, deşi nu a mai fost în România de peste 10 ani, şi îşi aminteşte limpede de ce a fugit de comunism. ”Am avut mai multe motive pentru care am emigrat în 1970. Ca nevastă a lui Ţiriac, am dus-o mereu bine, nu mi-a lipsit nimic, dar vroiam libertate. Părinţii mei plecaseră în Germania, fratele şi bunica la fel. Rămăsesem singura din familie, care eram în România, iar alte rude apropiate nu mai aveam acolo. Apoi a venit şi despărţirea de Ion... Dacă nu venea acea despărţire, nu ştiu dacă mai plecam. Am fost ajutată să plec din ţară de soţia lui Gheorghe Maurer (n.r. - prim-ministru comunist). Fostul meu soţ şi acesta mergeau la vânătoare împreună, erau foarte apropiaţi”, spune profesoara, care se opreşte pentru a fluiera scurt şi le anunţă ţâncilor blonzi din faţa sa începerea orei.

Îngrijită şi energică, la cei 66 de ani pe care îi are, îmbrăcată mereu sport, ca pe vremea când făcea parte din naţionala de handbal a României, fosta doamnă Ţiriac fluieră scurt şi copiii se urnesc rapid. Îmi face cu ochiul: ”Aici copii sunt mai răsfăţaţi. Dintre toţi profesorii de sport doar pe mine mă ştiu de frică, ceilalţi sunt mai îngăduitori”. Îmi iau inima în dinţi şi o întreb ce nu a mers în relaţia cu Ion Ţiriac. Ridică uşor din umeri şi oftează scurt, dar vorbeşte fără inhibiţii despre mariajul cu fostul tenismen, care a durat doar doi ani. ”Relaţia noastră pur şi simplu s-a stins de la sine. Ne-am îndepărtat treptat, sentimentele noastre s-au atenuat. El era un tenismen foarte cunoscut şi valoros, care călătorea mult pentru a participa la cele mai prestigioase turnee din lume, iar eu eram doar o profesoară. Ne vedeam puţin, iar când se putea mai ieşeam cu prietenii noştrii la un restaurant, unde ascultam muzică sau dansam. Noi ne-am luat de foarte tineri, eu aveam doar 19 ani, când am venit în Bucureşti şi m-am măritat cu ”Ţiri”. El era cu patru ani mai în vârstă, aşa că nu ne formasem ca oameni, eram încă fragezi”, îşi încruntă sprânceana şi mă lasă singur câteva minute pentru a le explica puştilor câteva exerciţii cu mingea de baschet.

”De ce credeţi că domnul Ţiriac nu s-a recăsătorit?”, îi ridic eu mingea la fileu. Se gândeşte un moment şi îmi răspunde zâmbind: ”Nu cred că divorţul nostru are vreo legătură cu faptul că nu s-a mai însurat. El are în acte trei copii frumoşi, pe care îi iubeşte mult şi de care are foarte mare grijă. Asta e tot ce contează. Din punctul meu de vedere el e un om realizat şi ca părinte. Noi chiar ne-am separat frumos, civilizat, ca doi oameni care au înţeles că drumurile lor se despart. Ţinem legătura, vorbim la telefon... Vrei părerea mea despre el? Este un om extraordinar. E o persoană, care a făcut foarte multe lucruri bune pentru România şi, chiar dacă uneori a avut şi el de câştigat din asta, trebuie apreciat la întreaga sa valoare”. Ora s-a terminat, copii pleacă spre vestiar, iar profesoara râde cu gura până la urechi, când îi spun că unii pun despărţirea lor pe seama unei relaţii extraconjugale cu Sergiu Nicolaescu. ”E o prostie. Nici nu pot să comentez aşa ceva. Am auzit că ar fi spus Jean Maurer despre acest subiect, dar e o tâmpenie. S-a vorbit mult, după ce am divorţat, despre relaţia lui Ţiriac cu Victoriţa Dumitrescu, fosta mea colegă de la naţională. Ea era o femeie foarte frumoasă şi o jucătoare foarte bună. Am fost adversare şi pe teren, ea era centru, eu pivot. A fost o mare sportivă, dar nu era o persoană foarte cultă, nu a făcut foarte multă şcoală, pentru că ar fi putut realiza mult mai multe în viaţă”, termină ea. La poarta şcolii ne despărţim. Ea pleacă conducând grijuliu spre noua ei viaţă, spre soţul ei german, dar cu amintirile dintr-o Românie comunistă. Eu mă îndrept spre melodiile siripoase ale lăutarului din metrou.

Nu duce dorul României
Erica, care înainte de a se recăsători în Germania cu un om de afaceri din Stuttgart, era cunoscută de iubitorii handbalului din ţara noastră sub numele de Braedt, spune că deşi a părăsit ţara acum aproape 40 de ani, nu este foarte afectată de depărtarea de locul unde s-a născut.


Erau diferenţe mari între cele două ţări în anii `70?
Ce m-a frapat, când am ajuns în Germania, a fost libertatea de a spune ce vrei, fără să te gândeşti la Securitate. Oamenii erau mai frumoşi, mai îngrijiţi, hainele lor erau deosebite de ce se găsea în România, mai de calitate, iar ei erau mai relaxaţi. Găseai în magazine orice vroiai, nu trebuia să stai la cozi, şi trăiai bine cu condiţia să munceşti. Deşi am stat prima dată la părinţii mei în Stuttgart, mi-a fost foarte greu să mă obişnuiesc cu stilul de viaţă al germanilor, cu rigurozitatea lor. Au trebuit câţiva ani, ca să scap de obişnuinţele din ţară.

Vă lipseşte ceva din România?
Nu-mi lipseşte nimic din ţară. Ultimii mei prieteni, care nu au plecat pe lumea cealaltă, vin ei la mine, în Germania. Alţii sunt în Elveţia, aşa că în acest moment sunt foarte puţine lucruri care să mă lege de ţară. Nu am mai fost în România de 10 ani, probabil că s-au schimbat multe în ultima vreme, nici nu aş mai recunoaşte Bucureştiul. Oricum limba română nu am cum s-o uit, iar România face parte din viaţa mea, e ţara unde m-am născut.

Aveţi prieteni români în Stuttgart?
În Stuttgart sunt foarte mulţi români, dar nu prea am tangenţă cu ei. Majoritatea traiesc greu şi aici, chiar dacă au fugit de sărăcie din ţară, dar sunt şi alţii foarte respectabili, care şi-au arătat valoarea. Eu am angajat doi români, care se ocupau de mama mea, când era foarte bolnavă, şi le băgasem cablu să prindă programele româneşti. Toată ziua erau lăsate pe canale, unde se făcea numai scandal. Îmi ocup timpul mai mult cu golful şi chiar am participat la câteva turnee de amatori.

Aţi fost fost profesoară de sport în România, acum faceţi acelaşi lucru în Germania...
Am fost colegă la IEFS cu Cornel Oţelea, înotătorii Alexandru Popescu şi Sanda Iordan, iar în 1965 am terminat facultatea. La începutul lui 1966 am început să predau la Şcoala Sportivă Nr. 3, care se afla pe locul actualelor Arene BNR, unde aveam în grijă trei echipe de handbal. Apoi m-am mutat la Şcoala Germană. După Revoluţie chiar am făcut o donaţie pentru această şcoală. În Stuttgart, am reuşit cu greu să rămân în activitate, deoarece am ajuns la vârsta pensionării. E mai greu de lucrat cu copii germani, sunt mai răsfăţaţi şi sunt mai puţin dispuşi la sacrificii. Oricum, experinţa din România m-a ajutat foarte mult.